Karl Jung Experiența în Apropierea Morții III

Interesantă în sensul decojirii de acoperirea materială este relatare lui Karl Jung, celebru discipol al lui Freud,
și care în timpul experienței sale de moarte aparentă și ieșire în afara corpului material grosier spune:

"Se pare că ajunsesem in afara spaţiului terestru. Departe sub mine am văzut pümântul, scăldat intr-o glorioasă lumină albastră.  Am văzut marea de culoarea albastrului închis şi continentele. Departe sub picioarele mele se afla Ceylon (insula Sri Lanka) iar la o anumită distanţă in faţa mea se afla India. 

Cimpul vizual nu a inclus intregul pământ, dar forma sa rotundă se putea distinge in mod clar, iar conturul său aveau o strălucire argintie ce pătrundea minunata culoare albastră. In multe locuri pământul părea să fie colorat, ca şi cum ar fi pătat cu verde inchis, ca argintul oxidat. ...
Nu m-am uitat de loc spre dreapta. Stiam că mă aflam pe punctul să mă indepărtez de pământ. "

După ce am contemplat-o pentru un timp, m-am intors. Stăteam mai mult cu spatele la Oceanul Indian, dar cu capul spre nord.
Apoi m-am rotit spre sud, iar in câmpul meu vizual a pătruns ceva nou. La scurtă distanţă in spaţiu am văzut o bucată de piatră neagră, ca un meteorit.
Era cam de mărimea casei mele, sau chiar mai mare. Plutea in spaţiu, şi eu însumi pluteam in spaţiu

Stânci asmănătoare am văzut pe coasta gofului bengalez. Erau blocuri de piatra de culoare maro deschis, iar unele dintre ele fuseseră găurite şi transformate in temple (de către eremiţi). Imensa piatră din spaţiu era un bloc gigantic negru. 

Am văzut intrarea in acel bloc de piatră care ducea intr-un antreu. In dreapta intrării statea un hindus in postura meditativă a lotusului, pe o bancă (din piatră). 
Purta un veşmânt alb şi ştiam că mă asteapta. Nenumărate nişe in care se aflau farfurioare umplute cu ulei plăcut mirositor, de cocos, in care ardeau fitile foarte mici, inconjurau uşa ca o ghirlandă de flori de foc.

In momentul in care m-am apropiat de treptele care duceau la intrarea in templu, s-a intâmplat ceva ciudat: 
am avut senzaţia că totul începe să se descojească; tot ceea ce aveam ca scop, sau doream, 
intreaga fantasmagorie a existenţei pământeşti era indepărtată sau mai bine zis descojită de pe mine – un process deosebit de dureros
Cu toate acestea ceva rămăsese, era ca şi cum aş fi cărat cu mine tot ceea ce aş fi experimentat sau făcut vreodată, tot ceea ce se intâmplase cu mine.

Această experiență mi-a dat sentimental unei extreme sărăcii, dar in acelaşi timp al unei impliniri.
Parcă n-ar mai fi rămas nimic care să realizez sau să-mi doresc.
La inceput starea de anihilare a predominat, având senzaţia de descojire sau despuiere; dar deodată aceasta a devenit fără consecinţe."

Această decojire nu este dusă la bun sfârșit, Karl Jung nu scapă de coaja ce-l controlează cel mai mult și se reîntoarce în corpul material grosier.
Această reîntoarcere are pentru el un impact devastator:

Viaţa mea, aşa cum o traisem părea ca o poveste fără început şi fără sfârşit. Aveam impresia că eram un fragment istoric, din care textul anterior şi textul ce urma lipseau.
Viaţa mea părea să fi fost tăiată dintr-un lung lanţ ( de alte vieţi ), de evenimente,
in care multe intrebări rămăsesera fără răspuns.

De ce o luasem pe calea asta?
De ce adoptasem un anume fel de convingeri?
Ce se intâmplase cu ele? Ce va urma?
Eram convins că o sa primesc răspuns la toate aceste intrebari, de indată ce intru in templu.
Acolo urma să intâlnesc oamenii care ştiau răspunsurile la toate întrebările mele,
privitor la ceea ce fusese inainte (de această viaţă) şi ceea ce urma după aceasta.
...
Doctorul fusese delegat de pămant pentru a-mi spune că nu aveam dreptul sa parasesc pământul, ci trebuie să mă întorc. 
In momentul cand am “auzit” aceasta, totul s-a întrerupt (era din nou in corpul grosier).
Am fost profund dezamăgit, pentru că acum se părea ca totul fusese fără nici un folos. Procesul dureros al defolierii, fusese in zadar.
Şi nu-mi fusese permis să intru în templu, ca să ma asociez cu cei de care aparţineam.

Au trecut mai mult de trei săptămâni până să mă obişnuiesc cu IDEEA că trebuie din nou să « trăiesc »
(din acea perspectivă viaţa aceasta nu e deloc atrăgătoare, dar dacă ţi se dă timp destul, te poţi obişnui cu orice).
Nu puteam să mănânc nimic, pentru că mâncarea mi se parea respingătoare.
Vederea oraşului şi a munţilor, din perspectiva patului de spital mi se parea asemenea unei draperii pictate, cu găuri în ea,
sau asemenea unui ziar mototolit plin de fotografii care nu însemnau nimic.

Dezamăgit, m-am gândit,
Acum trebuie sa ma reîntorc la « sistemul de viaţă în cutie ». Aveam impresia că dincolo de “orizontul cosmosului” 
o lume tridimensională fusese artificial construită, unde fiecare stătea cu sine insuşi într-o “cutie mică” 
Şi acum trebuia să mă conving din nou pe mine, că ce se intampla aici era important